Azi mă simt altfel. De fapt, nici nu mai e azi deja, e aproape miezul nopţii. E prima postare pe care o scriu de acest gen pe blog, dar, de ce nu?
Mă întreb cum unii oameni nu pot realiza pur şi simplu anumite lucruri evidente. Din orgoliu? Ce orgoliu să existe când tocmai tu trebuie să renunţi la tot pentru mine? Dacă eu îţi spun că e roşu şi tu spui că e alb, atunci nu ţi se pare ciudat, mai ales că uneori ai avut şi tu senzaţia că parcă totul are o tentă roşiatică uneori? Aici nu e vorba de iubire, acolo nu am reproşuri. E vorba de amăgiri, de cei care se presupune că îţi sunt alături de o viaţă. Parcă mi-e dor de anii când aveam 10, 11, 12... şi nu pentru că atunci nu era aşa, doar că nu realizam eu toate aceste lucruri. Sunt prea mare să gandesc ca un copil mic. Şi nici măcar nu mai vreau.
E greu oare să îţi dai seama care îşi sunt atribuţiunile în această lume? Dacă eşti pescar, e meseria ta să prinzi peşti, să-i vinzi şi să trăieşti din asta. Am 19 ani, pe 1 octombrie încep primul an de facultate. Scriu, muncesc şi sunt mândră de tot ceea ce sunt. Pe cuvânt, nu am niciun regret şi nu există niciun moment din viaţa mea unde să pot spune că aş fi ales altceva. Simt că îmi fac pe deplin meseria. Fiecare oră pierdută aiurea, fiecare plâns care mai târziu pare fără sens, fiecare neîncredere de moment... nu cred că aş putea renunţa la ele.
Da, avem şi momente proaste, dar important e să trecem peste ele cu mândrie. Şi zău de nu sunt teribil de bucuroasă acum, de nu îmi vine să mă iau în braţe pentru curaj şi maturitate. Azi am spus multe, multe uitate şi multe pierdute. Poate că nu atât de uitate, cât doar ascunse, făcute astfel ca să nu mai doară. Îmi pare rău când nu le înţelegi, dar jur că am o satisfacţie teribilă ştiind că eu am spus tot ce mă apăsa.
Nu vreau să mă refer direct care este motivul acestor frământări, dar poate va reieşi din toate cuvintele scrise la întâmplare. Eu vă las azi, nici măcar nu mai e azi deja, e aproape miezul nopţii...
